Atât de mult am visat la primul meu bebeluş încât, am făcut şi test de sânge, să fiu sigură că e adevărat, atunci când am rămas însărcinată. Mi se părea că trăiam un vis şi nu-mi venea sa cred. S-a lăsat mult aşteptat şi am trăit clipe de încordare până în clipa când l-am ținut prima dată în brațe.
Fiind primul copil, am trăit cele mai intense emoții din viața mea. Nu eram stresată, dar eram liniştită doar când era în brațele mele. Îi verificam respirația, îl miroseam şi mă minunam cum creşte şi se transformă zi de zi.
Nu mi-a fost nicio clipă teamă să am grijă de el şi am simțit că doar eu îl pot proteja şi doar eu îl înțeleg. Timp de 3 luni nu am lăsat pe nimeni să ne viziteze, de teamă să nu-mi atingă cineva prețioasa comoară. N-am avut aşadar sentimente de tristețe sau depresie dar am dezvoltat o profundă paranoia în ceea ce priveşte capacitatea altor persoane de a-l ține corect în brațe. Dupa 3 luni, mi-a mai trecut, dar în continuare simțeam o "durere de inimă" când alte persoane voiau să-l atingă, îi sărutau mâinile sau şi mai "grav" doreau să-l țină în brațe. Probabil e şi aceasta o afecțiune psihică, dar nu am conştientizat-o atunci şi oricum nu aş fi crezut pe nimeni dacă-mi atrăgea atenția. Mă simțeam ca o lupoaică sleită de puteri, dar gata să-l "atace" chiar și pe lupul-tată. Aveam impresia că oricine îmi poate răni bebeluşul şi-l țineam toata ziua în brațe. M-am obişnuit totuşi cu timpul şi nu a mai rămas decât fericirea pură.
Minunat, genial de natural, nimic fals, fără grandomanie. Un copil iubit, pana la cer si inapoi.